Omul comun - Nicolae Labis

Aievea nu si nici cu-nchipuirea
Eu muntii nu-i mai simt cum ii simteam
In vremea unor basme petrecute,
Cand se facea ca un copil eram,
Cand ma-nsoteam cu pasari si cu ciute,
Cand ma-nstelam cu flori, cand nu eram.

Vad o-nserare plina de lumina
Plutind pe bucla unui brau de brad,
In mijloc e poiana-n luna mata,
Si-ntr-insa cineva a desenat
Copilul pur pe care altadata
Asa precum pe mine l-a chemat.

Tabloul se apropie si creste,
Il am in fata ca un ochi deschis.
Copilul misca buzele si-ngaima:
„Esti rau, straine — te-am vazut si-n vis“...
Si buzele ii tremura a spaima —
„Esti rau, straine, pleaca“ — mi-a mai zis.

„Ce vrei, copile? Nu ma poti cunoaste!
De ce-mi privesti in suf let ca-ntr-un sac?
Vezi bine, nu sunt jucarii intr-insul.“
„De-aceea-ti pare sarbad si posac.“
Si-nabusit a trebuit sa tac.

„Esti rau, straine. Lamurit eu nu stiu,
Dar te-am vazut si-n vis si se facea
Cum cineva pe oameni ii loveste —
Slugarnic tu ranjeai in dreapta sa.
El mi-a strigat: — Si tu, la fel vei creste!
Eu cand voi creste nu voi fi asa.“

Pe frunte imi tasni sudoare rece —
„Asculta, desantat judecator,
Gaseste-ti alta victima si spune-i
Acest vis sadic si amagitor;
Ai merita sa fii legat in funii,
Sa nu mai tulburi traiul tuturor.“

Dar deodata-n juru-mi mii de voci
S-au auzit strigand cu lar ma multa:
„Asculta, tu, strainule de jos.
„Asculta-l pe copil! Asculta-asculta!“
Oh, surd strigau si trist si dureros —
„Asculta-l pe copil! Asculta-asculta!“
.....................................
De-atunci nicicand eu nu l-am mai vazut,
Dar parca ma-nfioara-o presimtire
Si-mi tot repet blestemul ce-a rostit
Cu voce tremurata si subtire,
Prin codri mari il caut ravasit
Si-n vise il mai caut, in nestire.

Dar pentru mine azi straini is codrii,
Sunt numai arbori, pietre, flori si hau,
Iar visele-ncarcate de cosmaruri
Nu-mi mai aduc curatul chip al sau...
Pe suflet tot arunc cernite zaruri —
„De ce mi-ai spus, copile, ca sunt rau?“